THE MOTHER

„Mama” la intersecţia dintre spaţiu şi timp

Alina Epingeac - REVISTA AMFITEATRU

Timpul, iubirea şi filosofia. Ce mai teme! Şi puţin război, şi puţină decadenţă, şi puţină frivolitate, şi un pic de narcotice, şi un damf de moarte. Spiritul „ismelor” de la începutul secolului trecut a fost suprasaturat de câte puţin din toate şi excesiv în grăbit să ardă la două capete toate experienţele luxuriante ale imaginarului hiper-excitat. Lumile deschise în fibra realităţii se suprapuneau în posibilităţi fascinante ale unei existenţe fascinante. Moştenirea lăsată de aceşti ani în care viaţa şi moartea pulsau la unison e greu de asimilat de minţile abreviate ale secolului XXI şi de sufletele lui atrofiate.

„Mama” de Stanisław Ignacy Witkiewicz, în regia Nonei Ciobanu de la Sala Studio a Teatrului Mic este un spectacol ce reconciliază spiritul ardent al acelor decenii cu existenţa noastră redusă la un crochiu de preocupări. Piesa scrisă în 1924, despre un fiu genial, creatorul unei doctrine revoluţionare care ar fi putut deopotrivă să salveze şi să distrugă lumea, şi mama lui care i-a fost şi înger şi călău dintr-o iubire contorsionată pare acea lectură ermetică, greoaie, în care substratul filosofic sufocă acţiunea şi face aproape imposibilă înţelegerea multiplelor sensuri. Nona Ciobanu a decodat, însă, atât de expresiv, bogat metaforic şi atractiv vizual textul de acum aproape o sută de ani şi i-a conferit o expresivitate a acţiunilor, cu rezolvări tehnice simple, dar atât de elaborate în sens, încât a creat un construct performant, în care ideile plutesc într-o atmosferă densă şi îşi găsesc motivaţia, devenind plauzibile, comprehensibile şi generatoare de emoţie.

Scenografia, light designul şi animaţia video pe care le semnează alături de Peter Košir alcătuiesc premisa ce oferă sens şi consistenţă întregului parcurs. Multe corzi elastice paralele şi perpendiculare închid spaţiul de joc în diferite unghiuri şi lumea personajelor e constrânsă la o existenţă dictată de spaţiu. Ritmul spectacolului e dat de expandarea sau condensarea spaţiului, iar simbolistica sa conferă timpul acţiunii. Aceste corzi ale unui instrument metaforic, aceste fire ale unor vieţi înfăşurate sau desfăşurate din ghemuri ce par nesfârşite, aceste cuante spaţio-temporale – o bogăţie de sensuri posibile şi perfect justificate pentru contextul lumii piesei – sunt bisectoarele unor existenţe care nu pot evada dintre limitele create de aceste gratii flexibile ale unei vieţi ce pare gata-trăite. Impresia de hiper-cub, acest tesseract desprins parcă din universul SF al filmului „Interstellar”, instalează o convenţie în care spaţiul şi timpul se pot anula pentru a lăsa loc posibilităţilor multiplicate exponenţial. Viaţa şi moartea nu există, iar prezentul se transformă într-o existenţă acută, în care deciziile conduc la anomalii ori paradoxuri.

Aşa arată lumea spectacolului „Mama” – încâlcită într-un ghem care se desfăşoară în fire lungi şi drepte ce devin o cuşcă a vieţilor absurde. Umorul inteligent strecurat la răstimpuri are rol de supapă în această lume sub presiune. Concentrarea consistentă şi continuă, energia pe care o generează prezenţele foarte puternice ale actorilor şi bogăţia vizuală a mişcării continue a spaţiului ce pare a se mula pe fiecare siluetă formează un construct spectacular care îţi dă şansa de a explora tu însuţi, în sală, posibilităţile proprii de interpretare. E o lume bizară în care accentele expresioniste ale costumelor şi machiajului se armonizează cu tonalităţile grave ale universului sonor compus de Electric Brother, în care songurile-comentarii în ritm de tango devin contrapuncte ce sparg convenţia pentru a face loc pentru noi şi noi sensuri. În tot acest vortex existenţial actorii nu puteau juca realist-naturalist-firesc. Forma creată ca o matriţă pentru aceste personaje stranii aflate la intersecţia vieţii şi a morţii într-un spaţiu continuu lipsit de timp, a trebuit umplută cu o înţelegere foarte concretă de ordin pur intelectual. Un text atât de ermetic nu poate fi interpretat doar cu talent şi farmec. A fost nevoie de un curaj asumat şi de găsirea unui punct fix al logicii pentru ca întreg demersul să aibă cu adevărat sens. Formând un organism viu, perfect articulat, distribuţia acestui spectacol cooperează în adevăratul şi frumosul sens al conceptului de echipă. Se ponderează fără ostentaţii, se susţin reciproc şi dau impresia de consistenţă.

Oana Albu (Mama) i-a găsit personajului o stare de forţă topită în oboseală ce fascinează prin vibraţia continuă pe care o transmite spre sală. Cu o frazare ce mărunţeşte fiecare cuvânt, aproape ca o incantaţie antică, spiritul acestei mame arhetipale care îşi toarce părul în gheme din care lucrează până la moarte pentru a-şi susţine fiul nu doar emoţionează, ci impresionează. Are candoare şi răceală de oţel în acelaşi timp această femeie-monolit aflată la zenitul puterilor, iubeşte şi pedepseşte cu acelaşi cuvânt şi concentrează în fiinţa sa expresia Mamei universale.

Rareş Florin Stoica (Leon) este fiul cu natură duală – copil şi demon, geniu şi criminal. Intensitatea concentrării lui şi înţelegerea unei filosofii deloc la îndemână sunt marca reuşitei acestui rol. Joacă fără plasă de siguranţă şi aduce în scenă o energie stranie, pe care o controlează mereu prin logica frazării. E vinovat şi victimă în acelaţi timp şi prin gestul său mic, trăgând obsesiv-compulsiv de firele bluzei care stă să se destrame pe el, pare că pune în mişcare mecanismul firelor gigantice din care e ţesută lumea.

Alina Petrică (Sofia) e senzuală şi felină şi vulnerabilă şi inocentă în acelaşi timp. Atunci când e fata de bună credinţă care îşi încurajează iubitul conţine germenii femeii fatale gata de orice spurcăciune doar de dragul unei vieţi în care să dicteze, de la înălţimea puterii. Oana Puşcatu (Dorota) are multe nuanţe de duioşie strecurate între cutele preciziei personajului său. O urmăreşti mereu când e în scenă şi prin reacţiile ei poţi decodifica ce se află în spatele aparenţelor. Ana Bianca Popescu (Lucyna) are savoare şi auto-ironie. E un fascicul de lumină ca de discoball în tot acest gri existenţial. Gabi Costin degajă umor şi e foarte ludic în ambele personaje pe care le interpretează. Alina Rotaru (Mama tânără) are o precizie ca o incizie cu laser în toate gesturile sale, iar tonul fiecărei replici ciopleşte câte un colţ din forma foarte precisă pe care o are de construit. Cezar Grumăzescu (Tatăl tânăr) e calin şi bun şi apariţia sa de la final pare exact piesa lipsă fără de care s-a ajuns la disoluţia acestei lumi. Marian Olteanu (Iubitul Sofiei) aduce un aer de dandy narcotizat ce completează tabloul de familie decadent.

„Mama” în regia Nonei Ciobanu este un spectacol care te face să gândeşti, aşa cum se întâmplă cu un roman sau un film bun. Găseşti suficiente motive de emoţie, încât să fii dispus să primeşti temele la filosofie pentru acasă. Găseşti suficientă acţiune şi entertainmentvizual, încât să preiei câteva gânduri despre existenţă. E un spectacol bogat şi plin de detalii, în care fiecare componentă spectaculară conţine o metaforă ce explică sensurile unui text foarte serios.

„Mama” și spectacolul unei lumi care se prăbușește

Irina Cerchia - Revista Amfiteatru

Am fi tentați să credem că filosofia înseamnă în primul rând libertate, că libertatea e a gândurilor care găsesc un sol fertil unde să încolțească, unde să crească idei înalte. Dar ce se întâmplă când solul nu-i fertil, când ideile cresc monștri și când nebunii devin atât de seducători în paradoxurile lor, încât dau naștere unei lumi interzise, otrăvite, o lume a decadenței și a prăbușirii umane, care cade perpendicular pe simplitatea lucrurilor cu care eram obișnuiți?

„Mama”, după textul lui Stanisław Ignacy Witkiewicz, în regia Nonei Ciobanu, de la Teatrul Mic, este un spectacol care pune mai ales în evidență fragilitatea ființei umane, capabilă să se înalțe și să se prăbușească cu aceeași forță. Dualitatea pare a fi personajul-umbră care însoțește fiecare mișcare, care arată că dreptatea, corectitudinea, chiar și iubirea au câte două tăișuri, că între cine suntem azi și cine putem fi mâine e o prăpastie atât de adâncă, încât riscăm să nu ne mai recunoaștem propriile principii. Nona Ciobanu reușește să pună în valoare întocmai modernitatea unui text de acum aproape o sută de ani, aducându-l în prezent prin cele mai firești legături, pe care le exprimă în scenă cu o forță care șochează atât vizual, cât mai ales emoțional. 

„Mama” pare a fi un laborator de decodificare emoțională. Nina Ciobanu ia fiecare relație pe care o descompune și o recompune prin propriul filtru, înnodând pe firul unui ghem revoluții interioare, principii radicale, tresăririle dragostei, jucându-se atent cu vulnerabilitatea personjelor care sunt deopotrivă și victime, și călăi, și trădați, și trădători, și buni, și răi. O mamă se sacrifică muncind, tricotând până la epuizare, pentru ca fiul ei să ducă o viață decentă, fiul ei ajuns mare, care nu dorește să se angajeze pentru că el e deja în slujba unui principiu mult mai înalt decât poate înțelege un simplu muritor. El lucrează la nivelul conștiinței oamenilor de rând, încercând să împiedice decadența prin ideile lui nihiliste, Leon, un revoluționar genial, poate, dar neînțeles, aproape înduioșător în universalitatea fragilă a unor idei îndelung tocite, rumegate, gândite și regândite. Oana Albu și Rareș Florin Stoica alcătuiesc un cuplu scenic puternic, stabil, impresionant prin diversitatea emoțiilor pe care le rotesc rând pe rând, o relație din care Nona Ciobanu scoate cu atât talent întocmai tensiunea, dependența și constanța iubirii dintre o mamă și fiul ei. Și invers, cu tot atâta forță.

Ceea ce atrage imediat atenția, până să se despletească firul coerent al poveștii, este spațiul, care participă activ la fiecare tensiune, comprimându-se sugestiv sau făcând loc altor și altor intervenții, devenind un soi de mașinărie emoțională, care are reacții, care se răzbună, care trăiește prin personajele ei. Pereții și tavanul sunt creați din niște fire elastice, albe, un păienjeniș din care se ițesc niște mâini care răsucesc firele unor gheme de lână, așa cum din părul mamei se desprinde un alt fir care, odată răsucit de la locul lui, schimbă și pespectiva, așa cum Leon, incapabil de o radicalitate aplicată a ideilor lui, răsucește pe deget un fir din zdrențele cu care este îmbrăcat, ca un copil care dă socoteală în fața mamei. Scenografia, animația video și light designul, semnate de Peter Košir și Nona Ciobanu, sunt la fel de bogate în semnificații precum e și textul, redând ideile cu atâta expresivitate, surprinzând și accentuând sensurile cu o intensitate categorică, percutantă, atunci când un fir e când o linie de cocaină, când o armă care ucide subit, perfid, dintr-o singură vibrație. 

Între alcool, amfetamină și muncă, mama, interpretată de Oana Albu, este o prezență care, cu un simplu gest, transmite enorm. Frazarea, privirile, inflexiunile, cântecul, toate adunate îi conferă o forță și o expresivitate greu de egalat. Luptându-se între nevoia de a munci și dorința de a-și ajuta fiul, ne face martorii unei prăbușiri sufletești, pe care o tratează cu un profesionalism tulburător în frumusețea și curățenia lui. Rareș Florin Stoica, în rolul lui Leon, e un Raskolnikov al secolului nostru, un geniu care împarte lumea în oameni ordinari și oameni extraordinari, e acel fluture care se învârte în jurul unei idei ca în jurul becului, fără să se oprească, fără să acționeze propriu-zis. El e băiatul mamei răsfățat, căruia parcă îți vine să-i ierți și să-i dai totul, el e proxenetul, trădătorul, ucigașul. Se bucură de iubire, așa cum se bucură de cocaină, îl dor ideile lui, așa cum îl doare moartea mamei, de care se simte vinovat, și, fermecător chiar și-n tristețea lui, Rareș Florin Stoica, în rolul „fiului rătăcitor”, ne poartă prin întunericul lui ca printr-un vortex de emoții ascuțite și otrăvitoare. 

Alina Petrică, în rolul Sofiei, soția lui Leon, reușește cu eleganță și spontaneitate să facă din așa-zisa vulgaritate a personajului său un atu. E electrică, magnetică, sexy și atât de umană, făcându-ne părtașii unei evoluții clare și susținute, dusă cu profesionalism și talent. Oana Pușcatu, în rolul lui Dorota, e vocea rațiunii și, fără a fi direct moralizatoare, seduce mai ales prin expresivitatea ei, trecând peste rolul de servitoare și devenind ușor-ușor un stâlp al familiei atât de necesar. Iar vocea ei, atunci când începe să cânte, chiar te poartă într-un musical de proporții. Cuplul Alina Rotaru (mama tânără) și Cezar Grumăzescu (tatăl) taie la final ritmul și duce acțiunea într-un fantastic imprevizibil, căruia îi subliniază când stridențele, când blândețea, niște trimiși ai trecutului care încearcă să explice prezentul unui fiu rătăcit, care a scăpat sensul realității. Ana Bianca Popescu (Lucyna) și Gabi Costin (directorul/ tatăl Sofiei) fac ce știu ei mai bine: o comedie atent măsurată, dând culoare și savoare spectacolului cu ironii, autoironii, priviri jucăușe și un râs molipsitor. Marian Olteanu (iubitul Sofiei) e un joker și sfidător, și cuceritor și, deși intervențiile lui sunt minime, de fiecare dată când apare își face simțită prezența, îngroșând din umbră nesiguranțele celui căruia i-a furat iubita, care trebuie să-l accepte ca pe un rău necesar. 

În „Mama”, Nona Ciobanu face din decadență o prăbușire fermecătoare, spectaculoasă, reușind să pună în valoare fiecare semnificație, coborând personajele în adâncul filosofiei lor, a psihologiei lor complicate, și ridicându-le apoi la realitate cu aceeași forță. Găsește rezolvări scenice ingenioase, expresive, puternice în finețea și simplitatea lor, creând un spațiu potrivit fiecărei prezențe, fiecărui sens, susținând deopotrivă și tensiunea, și intensitate. „Mama” e un spectacol bogat, aproape inepuizabil, așa, precum ființa umană, care are cele mai tăcute ascunzișuri și cele mai ascuțite trăiri, iar Nona Ciobanu pune degetul fix acolo, cu o precizie atât de bine țintită. 

“Mama” un spectacol deconcertant

Ioan Big - ZILE SI NOPȚI

Pe 15 şi 16 decembrie de la ora 19:00, la Sala Studio a Teatrului Mic, se joacă spectacolul Mama, în regia şi adaptarea Nonei Ciobanu, una dintre cele 21 de piese care au supravieţuit din cele peste 40 scrise între 1918 şi 1925 de esteticianul, pictorul şi scriitorul polonez Stanisław Ignacy Witkiewicz, precursor al Teatrului Absurdului obsedat de transpunerea în scene extravagante a unui spectru larg de speculaţii filosofice şi metafizice.

Plecând de la relaţia dementă dintre o mamă şi fiul ei, piesa poate fi interpretată până la finalul sau ambiguu ca o parodie crâncenă la Strigoii lui Ibsen în care tragedia ‘domestică’ se transformă într-una ‘dezgustătoare’ (căutaţi să vedeţi poza femeii pictată cu negru sub ochi ce ţine în braţe un bătrânel chel în poziţie fetală, este actriţa Ewa Lassek în adaptarea pentru TV din ’76 a textului lui Witkiewicz, regizată de Jerzy Jarocki). Una din temele favorite ale autorului, moartea şi fantomele, este omniprezentă în Mama prin vampiri, automatoni sau resuscitaţi, într-un construct ce se opune în mod deliberat realismului, naturalismului şi simbolismului. Îţi trebuie un curaj de-a dreptul nebun ca regizor ca să te iei la trântă cu ‘Witkacy’, iar Nona Ciobanu a dovedit că îl are. Din plin. Chapeau!

Mai mult, regizoarea a acceptat să poarte după un veac lupta cu avangardistul artist chiar pe terenul lui, fiindcă teoria teatrului a lui Witkiewicz se bazează pe cea a Formei Pure în Pictură, care îi aparţine de asemenea. El clama că ţelul teatrului nu este acela de a implica emoţional spectatorii, implicare de care sunt sătui în viaţa reală, şi nici de a transmite mesaje sociale ca… Ibsen, ci dimpotrivă, Forma Pură a Teatrului se relevă prin deformarea în voie deopotrivă a realităţii şi imaginaţiei pentru a crea un nou tot, a cărui esenţă este definită de performance-ul în sine.

Ei bine, tocmai la această esenţă veţi fi expuşi la Teatrul Mic iar efectul confruntării va fi diferit asupra fiecărui spectator.

În mod garantat însă, Mama nu va lăsa pe nimeni indiferent. Mai ales că Nona Ciobanu vine cu propria viziune, suprapusă peste cea a lui ‘Witkacy’, ce arată că nu avem un copy-paste, o transpunere “automatizată” a unui text şi aşa suficient de greu de asimilat, ci un performance multistratificat care multiplică premisele de interpretare a lui până aproape de neinteligibilitate sau de… estetica Camp prin discontinuitate sau ne-focalizare. ‘Cabaretul’ apare lugubru şi nu doar Noir, atât de plin de idei încât devine o “mare crăpelniţă” prin cantitatea de food for thought livrată publicului şi îi va aduce destule critici şi… locuri libere la scurt timp după începerea spectacolului. Aşa cum spuneam însă, verdictul se dă individual. După vizionare. Măcar o dată. Personal, fie şi din perspectiva purei experienţe ieşite din ordinarul teatral, vă recomand fără ezitare să mergeţi la Mama.