OTHELLO

Ochiul ca amplificator al urechii sau „Io t’udia coll’anima rapita in quei spaventi e coll’estasi in cor”

Scena.ro

Oana Cristea Grigorescu

Otello de Verdi, operă în concert în Festivalul Enescu acompaniată de instalația multimedia semnată de regizoarea Nona Ciobanu și scenograful Peter Košir, propune o formă artistică hibridă în care două limbaje puternice se întâlnesc în spațiul scenei. Opera în concert e, în sine, o formă epurată, orfană am spune cu expresia lui George Banu, care obligă concentrarea pe discursul muzical, renunță la expozeul narativ livrat de soluțiile regizorale și desfășurările scenografice, libretul rămânând doar ghid al audiției. Mai ales în cazul operelor târzii ale lui Verdi, în care compozitorul se „reformează” și regândește dramaturgia operei cu numere închise în formula operei simfonice, influențat de melodia continuă și gesamtkunstwerk-ul wagnerian, formula operei în concert e o soluție eficientă pentru a accede la bogăția universului sonor verdian ce anunța verismul.

Nu intenționez să scriu o cronică muzicală, mai ales că  interpretarea maestrului Zubin Mehta la pupitrul orchestrei Maggio Musicale Fiorentino a oferit o viziune introspectivă a muzicii, complementară vocilor vibrante ale corului și soliștilor Fabio Sartori (Otello), Anastasia Bartoli (Desdemona) și Luca Salsi (Iago).  Concertul rămâne o întâlnire rară, istorică, aș spune, mai ales pentru cei ce preferă  concentrarea asupra discursul muzical pe care îl favorizează opera în concert. Acum cu acest spectacol hibrid, narativitatea e substituită de proiecțiile multimedia care ocupă întreg fundalul și pereții laterali ai scenei. Un spațiu panoramic, aș spune, dacă nu ar fi fragmentat de panourile laterale cu rol de corector acustic al spațiului, fără prea mare efect, din păcate, asupra ecoului Sălii Mari a Palatului. Proiecția multimedia ocupă întregul câmp vizual al spectatorului cu intenția de a provoca senzația de imersivitate în fluxul imaginilor video. De altfel, cei doi artiști au impus această soluție panoramică de proiecție în 2019 odată cu conceptul vizual pentru Moise și Aron de Schöenberg. După concert, am rămas cu o întrebare privind raportul muzică-imagine multimedia și felul în care cele două limbaje se pot potența reciproc într-un concert, ca alternativă la montările de scenă, adesea în versiuni istorice prăfuite sau forțat actualizate. Ce rol poate avea o proiecție multimedia? Desigur, nu unul ilustrativ al cursului narativ al tramei, și cu atât mai puțin unul decorativ. Dacă la film ne trezim captivi în lumea ficțiunii, proiecțiile multimedia pot avea același efect în registru emotiv.

Dar o mică paranteză lămurește contextul european al acestui gen hibrid de spectacol multimedia asociat unei arte sau arhitecturii, o practică artistică curentă, invitată să așeze în pagină contemporană monumente istorice, spații culturale sau să însoțească concertele. Revista franceză Beaux Artes prezintă în numărul din septembrie inaugurarea unei serii de proiecții multimedia la Dôme des Invalides din Paris, ca intervenție imersivă într-un spațiul istoric consacrat și ca o formă de a atrage un public tânăr, familiar cu arta digitală, cu video mapping-ul și, mai ales, cu realitatea virtuală. Proiecția video intitulată Aura Invalides, invocă aura locului, animă spațiul încărcat de istorie ce invită la reculegere în fața eroilor Franței, Napoleon Bonaparte e atracția (turistică) principală. În cursul spectacolului care durează 50 de minute, cupola domului înaltă de 90 de metri și pereții din jur sunt animate cu proiecții digitale și se transformă într-un spațiu abstract, oferind spectatorilor o experiență vizuală în primul rând, dar și o transformare virtuală a arhitecturii locului. Arta digitală își propune aici să recalibreze percepția spectatorilor față de monumentul istoric prin instrumentele de comunicare sensibilă ale prezentului. Aceeași miză o pot avea proiecțiile multimedia în cazul operei în concert, trecută prin filtrul sensibilității lumii de azi.

Revenind la Otello cu proiecții multimedia noutatea în spațiul autohton e relativă, de vreme ce edițiile precedente ale Festivalului Enescu au mai oferit experiențe vizuale conjugate audiției muzicii clasice, iar în teatru scenografiile virtuale, proiecțiile sau video mappingul sunt practici curente. Chiar dacă experimentele multimedia au fost primite cu rezervă de publicul larg meloman, organizatorii festivalului văd în ele un gen adaptabil la sălile de concert, mai ales în cazul nostru particular când imaginea poate acoperi o parte din disconfortul auditiv al sălii. Succesul întâlnirii muzicii cu proiecțiile multimedia depinde de reglajul intensității stimulilor (sonor și vizuali) ce ne solicită simultan atenția. Cei doi artiști, Nona Ciobanu și Peter Košir, folosesc întreaga desfășurare a fundalului scenei pentru a produce un efect imersiv al spectatorului în atmosferă, cu toate limitele acustice și arhitectonice ale sălii. Împărțită în trei sectoare, proiecția concentrează în fundal discursul vizual principal, completat cu două panouri laterale complementare ce dau adâncime proiecției. Desigur, intensitatea  senzației de scufundare în imagine depinde de poziția spectatorului în sală și de deschiderea câmpului vizual, responsabil de întâlnirea celor doi stimuli.

Proiecțiile au un rol abstract, mai degrabă de ghidaj emoțional prin stările personajelor, și nu oferă repere vizuale mimetice ale desfășurării tramei, mai ales că supratitrarea din fundal are acest rost. Astfel, în producția multimedia a celor doi artiști, elemente vizuale concrete prelucrate digital devin simboluri, motive abstracte, complementare în limbaj vizual arhitecturii muzicale. Conceptul montajului imaginilor respectă logica și dezvoltarea frazei muzicale, oferind noi sensuri (leit)motivelor vizuale recurente pe măsura dezvoltării lor. Ringhișpilul e semnul roții norocului și al destinului, perdeaua fluturată la ferestrele deschise expandează motivul batistei pierdute, cea care o va pierde pe Desdemona, în vreme ce căderea răsturnată a picăturii de apă și pădurea lacustră trimit la marea de lacrimi și la sacrificarea soției inocente. Multe alte elemente grafice tratate în volum – ramele multiplicate, picături de lumină, straturi de voaluri, planeta în flăcări – urmăresc și traduc transformările psihologice ale personajelor. Mișcarea a două carusele tip ciocan suprapuse se intersectează amenințător pentru a sugera cumpăna de viață și de moarte a destinului Desdemonei în tratări grafice care evită ilustrativul, dar permit asocierea sensului generic al imaginii cu climaxul. Și exemplele pot continua. Am apreciat mai ales acele degradări digitale ale imaginii care trimit obiectele recognoscibile la limita nonfigurativului, plasându-le în același registru de descifrare mentală cu cel al muzicii. Aceste imagini potențează atmosfera și invită spectatorul la o receptare emotivă a proiecției video, desprinsă de o interpretare realist-mimetică. Dimpotrivă, cele câteva elemente figurative descriptive, femeia înfășurată în văluri, avioanele de vânătoare ca semn al statutului războinicului Otello și numele celor doi protagoniști scrise pe frontoanele caruselelor ciocan devin un comentariu ilustrativ și subminează efectul subliminal al imaginilor. Rămâne o întrebare deschisă dacă publicul operei în concert are nevoie de repere realiste în urmărirea libretului sau se poate racorda la un discurs abstract complementar muzicii. De altfel, introducerea tuturor acestor semne în primul act al operei creează o senzație de aglomerare vizuală și solicită publicul la o concentrare simultană pe  sunet și imagine. Din actorul doi, (leit)motivele vizuale deja expuse se reiau și relaxează intensitatea informației vizuale lăsând spațiu spectatorului pentru a procesa fluxul muzical și cel vizual, stabilindu-și propriul ritm de lectură și propriile conexiuni narative(!) sau emoționale. Atât muzica, cât și imaginile sunt procesate de emisfera dreaptă a creierului, iar când informația e prea densă apare riscul ca cele două limbaje să se  bruieze reciproc. Dar la fel de adevărat e că muzica e o artă a timpului, în vreme ce imaginea e a spațiului/a momentului. Creierul descifrează imaginea instantaneu, dintr-o privire, iar accesul la muzica cere timp, ceea ce recomandă conjugarea celor două arte. Munca artiștilor multimedia, în acest caz, cere atenție la dozajul și la încărcarea canalului vizual pentru a lăsa timp și spațiu de lectură ambelor limbaje pe care creierul e solicitat să le descifreze practic simultan. Pe măsură ce ochiul renunță la decodarea narativă a semnificației imaginilor efectul lor imersiv stimulează recepția emotivă a muzicii și cele două limbaje se potențează reciproc în ceea ce poate deveni o formă de spectacol viu al secolului XXI.

Probabil că, la fel ca în orice experiență artistică, frecventarea genului va dezvolta atenția distributivă a publicului de care depinde plăcerea estetică oferită de opera în concert cu proiecții multimedia. Probabil că un meloman fidel muzicii clasice are prejudecata că muzica e prioritară, dar dacă ne întoarcem la reprezentațiile de scenă ale operei, să observăm că și acolo vizualul solicită atenția spectatorului simultan cu muzica. Pentru generația milenialilor, multimedia e un limbaj cotidian, organic asimilat. Generațiilor „clasice” le rămâne să descopere echilibrul între atenția acordată muzicii și imaginilor dinamice. Cuvintele Desdemonei din Duetul Sărutului, „te-am ascultat cu sufletul răvășit de acele grozăvii și cu inima extaziată”, pot sintetiza efectul întâlnirii ideale dintre emoția muzicii și puterea imaginației stimulate de proiecțiile video. Ochiul ca amplificator al urechii parcurge încă o treaptă spre sinestezia operei de artă totale spre care se deschidea Verdi în ultimele sale creații.