- Povestiti-mi va rog in ce fel va impartiti activitatea intre Bucuresti si provincie? De ce faceti asta?

Urc munţii, din când în când. Sau pescuiesc. Sau merg să-mi văd părinţii, care nu locuiesc în Bucureşti.

- Ati fost unul dintre artistii care au intreprins foarte mult pe cont

propriu. Care au fost cele mai mari piedici pe care le-ati intalnit in

ducerea la bun sfarsit a acestor proiecte.

Gelozia, ignoranţa, lipsa de repere, prostia, adică tot ceea i se întâmplă de foarte multe ori în contextual actual, mai mult sau mai puţin artistic, unui tânăr.

Apoi ar mai fi vorba despre faptul că mentalitatea celor mai mulţi dintre cei care lucrează în sistemul de stat este încă atinsă de virusul celor 40 de ani de comunism, şi m-am întâlnit adeseori, din păcate, cu astfel de persoane.

- Ati pus pe picioare o fundatie care functioneaza in domeniul artistic

din 1996. Cum ati resimtit in acesti 8 ani modificarile climatului

artistic si cel legislatiei in domeniu de la noi?

Vă referiţi probabil la scena artistică independentă. Nu cred, din ceea ce ştiu, că sunt modificări esenţiale în legislaţie, faţă de 1996. Cât priveşte “scena” independentă, sunt mai degrabă tristă, văzând cum în ultimul an două din foarte puţinele spaţii destinate artei, neincluse în sistemul instituţionalizat, au dispărut. E limpede, interesul pentru artă, cultură, educaţie e încă scăzut în România, şi fără o susţinere minimă şi din partea autorităţilor locale sau guvernamentale e destul de greu să rezişti ca centru de artă. Nu imposibil.   

- A fost greu sa mentineti in stare de functionare un studio de arta

contemporana?

Până în prezent, majoritatea colaboratorilor, partenerilor sau sponsorilor Toaca au fost străini, din Europa sau Statele Unite. Asta pentru că adesea, simpla încercare de a comunica cu o instituţie din România, devine foarte complicată, traumatizantă. Pentru a face ca lucrurile să se întâmple în ritmul şi în felul în care ni le-am dorit, preferăm să găsim soluţii căutând, aproape mereu, în alte direcţii, decât acolo unde, poate, ar fi mai firesc. 

Am încercat să menţinem, la Studioul Toaca, un spaţiu dechis creaţiei şi educaţiei. În bună măsură, am reuşit lucrul ăsta până acum. Fireşte, a existat o discrepanţă între programul ideatic şi cel practic, dar asta am văzut-o abia după ce am făcut primele proiecte. 

Şi-apoi avem un fel de a privi lucrurile, care ne aşează într-un loc absolut paradoxal: vrem ca totul să se întâmple/schimbe foarte repede, peste noapte, şi aşteptăm ca asta să se petreacă fără participarea noastră, ‘să ni se dea, pentru că ni se cuvine’. În clipa în care vom fi în stare să ne asumăm şi să participăm, pe termen lung, la un proiect, sau la un crez artistic, vom putea vorbi de o schimbare de mentalitate. Până atunci, cei mai mulţi dintre noi sunt simpli consumatori. 

- Piesele dumneavoastra se joaca, de obicei la Teatrul Mic. De ce ati

ales acest Teatru? Cand ati ajuns aici si ce v-a facut sa ramaneti?

La absolvirea facultăţii, am primit invitaţia de a face parte din trupa Teatrului Mic, de la profesorul meu, Dan Micu, directorul artistic al acestui teatru la acea vreme, un regizor extraordiar, care a avut din nefericire, un destin tragic în ultima perioadă a vieţii sale (Dumnezeu să-l odihnească!). 

Fac parte deci, de nouă ani din această trupă, pe care o iubesc, pe care am început să o cunosc, şi căreia am încercat să-i propun de fiecare dată un alt drum al căutărilor teatrale.

- Ati montat piesa lui Carlo Gozzi atat la Bucuresti cat si la San Diego. Care au fost diferentele? 

Pe scena Teatrului Mic, Dragostea celor trei portocale s-a jucat timp de patru ani, între 1994-1998, iar pe scena de la La Jolla Playhouse, San Diego, s-a jucat de 40 de ori, timp de cinci săptămâni, între 14 septembrie -17 octombrie. 

Iulian Bălţătescu cel care a semnat împreună cu mine scenografia, căruia îi aparţine muzica şi light design-ul acesui spectacol şi la Bucureşti, şi la San Diego, nu a mai jucat (aşa cum s-a întâmplat la Teatrul Mic) în spectacolul din America. 

La Bucureşti mi-am ales actorii cu care mai făcusem un spectacol, cu care formasem deja o trupă, la care ţineam enorm. 

În America, am fost la audiţii în iunie, la San Diego, Los Angeles şi New York (La Jolla Playhouse este unul din puţinele teatre regionale din SUA care fac casting naţional), şi pot spune că a fost prima dată când am lucrat aproape ca la film, adică directorii de casting ştiau să-şi facă treaba foarte bine, au venit foarte mulţi actori (unii foarte cunoscuţi în film sau televiziune). Am văzut actori foarte buni, şi cred că cei pe care i-am ales pentru spectacol au fost dintre cei mai buni. 

La Bucureşti a fost destul de complicat să terminăm spectacolul din lipsa spaţiului scenic. Fiind studenţi, şi eu şi actorii, am fost nevoiţi să întrerupem repetiţiile de câteva ori, pentru că aveau prioritate spectacole cu actori consacracţi, semnate de regizori, de asemenea, cu nume sonore. 

La San Diego, am lucrat cinci săptămâni (aveam însă totul pe scenă din a treia zi de repetiţie). 

La Playhouse am lucrat cu un dramaturg, James Magruder, profesor doctor la Yale School of Drama, un fin cunoscător al dramaturgiei franceze a secolului XVIII, care a făcut adaptarea pentru scena americană a textului meu, după scenariul lui Gozzi.    

Teatrul american este destul de impregnat de o formă realistă de reprezentare. Mie, această formă, îmi este destul de străină. Pentru mine teatrul înseamnă transfigurare, înseamnă căutarea unei lumi care îşi are alte legi decât cele pe care le recunoaştem cu toţii, deşi ele nu pot exista decât în raport cu realitatea. Asta se poate întâmpla atunci când găseşti la cei cu care lucrezi, aplecarea către ludic, deschiderea spre improvizaţie, amestecul între partea gravă, ironie şi râs în toate căutările scenice. 

- Cum ati lucrat cu actorii de la La Jolla Playhouse?

Perioada repetiţiilor a fost extraordinară. Nu înseamnă că nu au existat momente de criză, însă sistemul din jurul scenei funcţionând impecabil, creatorii de pe scenă nu sunt confruntaţi cu extra-probleme, care, de multe ori, nu au nici o legătură cu actul scenic, cum se întâmplă la noi. Totul se concentrează în jurul căutărilor personajelor, situaţiilor scenice, cu o grijă pentru detaliu, cu o rigoare şi o precizie, pentru care am avut cea mai adâncă admiraţie. Toţi actorii cu care am lucrat vin din şcoli importante de teatru: Juilliard School, New York University, Carnegie Mellon Drama, University of California: San Diego şi Los Angeles, şi pot spune că există un registru foarte larg pe care îl pot acoperi: de la spectacol pe texte de Shakespeare făcut ca la Royal Shakespeare Company, la musical pe Broadway, sau la text contemporan. Unii dintre ei au o experienţă impresionantă atât pe scenă (au lucrat cu Peter Sellars, Trevor Nunn, Peter Hall, etc. în spectacole ale teatrelor regionale dar şi pe Broadway), cât şi în film.

E greu ca, într-un timp de cinci săptămâni să ajungi la o respiraţie organică a unei trupe de nouă actori, la o înţelegere firească a timpului şi a spaţiului, dinlăuntrul şi dinafara noastră, în drumul pe care le-am propus să-l explorăm. Am lucrat intens, concentrat, şi am ajuns după câteva zile, să avem un limbaj comun de expresie.

- Vreo intamplare speciala de la repetitii?

Ar fi câteva:- Repetiţii istovitoare ale unui număr de step interpretat de un personaj care era pitic fără ca de fapt să fie pitic, care avea doar cap şi picioare, pentru că îşi purta pantofii în mâini. 

- Scene pe care James Magruder- adaptorul american- le scria de la o zi la alta, spre deliciul meu şi al actorilor. 

- Un personaj care zbura (firma ZFX Inc., care era responsabilă pentru buna desfăşurare a zborului, a făcut efectele pentru filmul Peter Pan), n-a putut să-şi exercite funcţia de zburător la primele două spectacole pentru că s-a îmbolnăvit.

- Cum ati fost vazuta ca regizor din Romania in SUA?

E prima dată când un regizor din Europa este invitat să monteze un spectacol pe scena acstui prestigios teatru californian. Înfiinţat în 1947 de Gregory Peck, pentru actorii de la Hollywood care iubeau teatrul, La Jolla Playhouse este condus în prezent de un regizor de teatru şi de film important: Des McAnuff. Stagiunea din La Jolla începe în iunie şi se termină în noiembrie-decembrie, iar primul spectacol din stagiunea asta l-a avut ca protagonist pe Billy Crystal.

Faptul că veneam dintr-un spaţiu cultural şi geografic atât de diferit, respectul care există în America pentru teatrul românesc, pentru că Liviu Ciulei, Andrei Belgrader sau Andrei Şerban au lucrat ca regizori pe cele mai mari scene din SUA, şi sunt profesori la universităţi importante, i-a făcut pe producători să aibă alt tip de receptivitate, să fie probabil mai deschişi decât într-o situaţie obişnuită. 

Publicul, cred că este, mai mult sau mai puţin, acelaşi, oriunde în lume. Biletele de teatru sunt însă, foarte scumpe la La Jolla, între 28-52$. Ştiam de anul trecut, când am văzut două spectacole acolo, că există un segment de public, foarte bogat, între 65 şi 90 ani. La spectacolul nostru am avut şi acest public, surprinzător pentru noi, extrem de generos în reacţii, dar şi un public tânar. Atât spectatorii cât şi critica au primit cu multă căldură spectacolul, foarte mulţi dintre ei, întrebându-i pe actori (de câteva ori au avut loc discuţii cu publicul la care participau actorii, directorul de teatru, regizorul) câte spectacole au mai făcut împreună înainte de ‚Dragostea celor trei portocale’.

Şi nu în ultimul rând, a fost extrem de important că, aproape la toate cele 40 de reprezentaţii, sălile au fost pline. Pariul nostru cu producătorii, sau al lor cu noi, (depinde de unde vrei să priveşti lucrurile!) a fost unul câştigat. Nu spun o clipă însă, că a fost uşor.

- Specialitatea dumneavostra a devenit adaptarea pentru scena de astazi

a unor opere clasice dar ati realizat numeroase montari cu texte

teatrale contemporane. Ce difera in abordarea pe care o alegeti pentru

fiecare dintre cele doua feluri de text?

Mă interesează cu adevărat drumul prin care cuvântul se întrupeză în substanţă scenică. Am încercat să îmi aleg, de fiecare dată, texte foarte diferite, care să aibă însă greutate şi pregnanţă în timpul şi în locul în care se întâmpla spectacolul. La Teatrul Mic, am făcut spectacole pornind de la texte clasice sau contemporane, de la Shakespeare sau Chaucer, la Andreev, Vişniec sau Vlad Zografi. La Studioul Toaca, am construit spectacole pornind de la poeme, eseuri, o imagine sau o compoziţie muzicală. Am colaborat cu artişti plastici, muzicieni sau dansatori, şi asta mi se pare firesc, teatrul are acestă uriaşă deschidere şi libertate. Cred că există un loc în fiecare spectacol şi pentru atingerea magică, şi pentru o confruntare abruptă, în plan social sau politic, cu situaţii care ne frământă. 

Vă invit la Teatrul Mic, la “Povestiri din Canterbury” după G. Chaucer, spectacol care a avut recent premiera oficială, în care actorii joacă şi se joacă cu enormă plăcere, şi a cărui regie o semnez. Din distribuţie fac parte: Claudiu Istodor, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Vitalie Bantaş, Radu Zetu, Bogdan Talaşman, Ada Simionică, scenografia îi aparţine lui Iulian Bălţătescu iar muzica lui Cristian Tarnoveţchi. 

- In 1993, spectacolul dumneavoastra de an “Tinerete fara batranete” a

fost prezentat la Edinburgh, Budapesta, Viena, Bratislava si Passau. In

ce fel a fost importanta prezenta in strainatate pentru evolutia

dumneavoastra ulterioara?

Nu ştiu. Probabil că e important pentru unii, că am debutat în anul doi de facultate, la Festivalul Fringe de la Edinburgh, cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Spectacolul s-a jucat apoi pe scena Teatrului Bulandra, două stagiuni, a avut mai multe turnee internaţionale, şi a obţinut şi câteva premii.

Coincidenţa face ca în 1996, primul proiect al Fundaţiei Toaca, să fie tot Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, numindu-se de data asta Dorde. Am pus în scenă acest spectacol la Mediteranean Theatre Institute - La Valletta, Malta, cu actori români, ruşi şi maltezi. Spectacolul s-a jucat de 20 de ori, în limba engleză, a avut foarte mare succes, iar teatrul maltez cu care am colaborat se numeşte Anon Theatre, adică numele meu scris invers.  

- Veti continua colaborarea cu La Jolla Playhouse?

Da, am primit invitaţia de a colabora cu acest teatru în stagiunile următoare, iar la Alliance Theatre din Atlanta, voi pune în scenă  “Cum vă place” de Shakespeare, anul viitor.

- Anul acesta, la Toaca au fost derulate cateva proiecte care au avut

impact, anuntati asemenea proiecte pentru viitorul apropiat?

În perioada următoare, încercăm împreună cu Centrul Internaţional de Artă Contemporană, să punem bazele unui laborator multimedia, şi pregătim câteva proiecte în acest sens.

În martie 2005, vom participa cu un spectacol de teatru, la care abia am început să lucrez, la un turneu de 10 zile în Marea Britanie.  

- De ce au nevoie tinerii artisti din Romania pentru a fi recunoscuti

afara? Aveti exemple?

Nu ştiu. Există pentru fiecare un drum foarte personal. Cred că pentru un artist este importantă o căutare adevărată în locuri esenţiale, şi, probabil, norocul de a întâlni la momentul în care eşti pregătit pentru asta, alţi căutători.

- Cum vedeti faptul ca se vorbeste tot mai mult despre teatru

independent in Romania? Se pierde din vedere teatrul institutional?

Nu. Foarte multe din spectacolele prezentate pe scene alternative teatrului de stat sunt mai vii, actorii au un alt tip de interpretare, mai firesc, mai direct, iar faptul că distanţa dintre spectator şi scenă este anulată, crează un alt fel de participare din partea publicului, el este, practic, aproape parte din spectacol. De multe ori însă, aceste spectacole sunt simple dezbateri sau expuneri diurne, lipsindu-le dimensiunea “teatrală”. 

Tot atât de adevărat este faptul că pe scena teatrului de stat nu apar decât destul de rar, spectacole eveniment, şi că ar fi destul de multe de schimbat înăuntrul instituţiei de teatru.