THE ROMANIAN POEM

Succes fulminant al Orchestrei Naţionale a Franţei, în Festivalul Enescu,

Liternet

După pauză, Orchestra Naţională a Franţei şi Corului Filarmonicii George Enescu, dirijate de Cristian Măcelaru au interpretat Poema Română op. 1 de George Enescu. compusă în 1897, este o "laudă a patriei'', prin viziunea geniului enescian în vârstă de numai 16 ani. Compoziţia a fost prezentată pe scenă în premieră la Paris şi dirijată de Eduard Colonne, la 6 februarie 1898, iar premiera românească a avut loc după două luni la Ateneu, cu Enescu la pupitrul dirijoral. Poema a fost dedicată Reginei Elisabeta, Omagiu Respectuos M.S. Regina României''[4] şi a reprezentat rampa de lansare în cariera componistică a geniului enescian. În Amintirile sale [5], Enescu vorbeşte despre programul acestui poem, care este legat de copilăria sa: reînvie imagini familiale ale plaiurilor, pe care le părăsisem de aproape opt ani... Lucrarea începe cu evocarea unei seri de vară... Suntem în ajunul unei zile de sărbătoare... Se aud clopotele, vecerniei şi prin uşa larg deschisă, cântecele preoţilor. Apoi, noaptea se lasă... un fluier păstoresc se aude n tăcere, el suspină din depărtare nostalgica doină. Dintr-odată, totul se schimbă... luna este acoperită de nori... se aud tunetele furtunii. Vijelia se potoleşte, cocoşul anunţă zorii... din nou, clopotele... un dans general şi pe final, imnul nostru naţional român.   Ascultam melodii folclorice alese cu gust şi rafinament, înveşmântate armonic, polifonic, ritmic şi orchestral, cu o fantezie deosebită. Artiştii de pe scena Sălii Palatului au redat aceste transfigurări cu spontaneitate, prospeţime şi vitalitate. Pe ecranul scenei erau proiectate în timpul concertului imagini conţinând peisaje superbe alese cu mult gust şi în contextul muzicii. Apăreau trunchiuri de copaci prin care circula o sevă de lumină, crengi întortocheat împletite, păduri înverzite, o fântână din care se scotea apă cu găleata, Luna uriaşă, clopote ce bat, o vioară ce aluneca încet orizontal, a cărei tastieră era transparentă şi prin care se zăreau codrii, cerdacul unei case ţărăneşti, o mână ce parcă mângâie lanuri de spice coapte, chipul de copil al lui Enescu, fulgere şi nori. O realizare excepţională a regizorilor media Nona Ciobanu şi Peter Košir, gândită într-o manieră romantică, cu transgresări line de imagini şi o cromatică legată de natură, cu verde predominant. Corul, aşezat într-un balcon din dreapta sălii intona fără cuvinte vocale armonioase, îngânând melodiile intonate de instrumente.

Marcel Frandeș

Poema Română sub cupola Sălii Palatului, un pariu câștigat

BookHub

Poema Română: piatră de hotar pentru orice dirijor, care se vede pus în situația de a explica  ritmurile ucigătoare prin diversitate. La o privire superficială, poți spune că  Enescu, la cei 16 ani (câți avea când a compus Poema) a căzut în păcatul regizorilor tineri care lungesc nepermis spectacolele, din dorința de a demonstra ce și cât de mult știu. În fond, Enescu e departe de orice astfel de suspiciune, el doar s-a jucat cu improvizația, a pus cap la cap fragmente de dansuri populare care au în comun filonul românesc, acel quelque chause inexplicabil de atractiv pentru auditoriu.  De altfel, Poema Română a stârnit suficient de multe discuții, încât să atragă definitiv atenția contemporanilor asupra lui Enescu. Pe de altă parte, în acest quelque chause  găsesc că se află și cheia reușitei de a ridica publicul Sălii Palatului în picioare! Așa se explică magia de care se face vinovat Măcelaru, pentru că el a tratat secvența de dansuri românești în cheie de jazz, ori asta nu o face decât un geniu al dirijoratului! Să vă spun cum au sunat corzile? Ce tunete au scos percuționiștii? Cât de tragici au fost suflătorii? Să vă spun despre cor și despre cum dialoga dirijorul cu membrii acestuia, deși pentru asta trebuia să se răsucească ușor spre dreapta? Măcelaru a fost precum un amator de deltaplanorism, unul care are în mâini direcția de evoluție; iar privirile scurte,  dar sugestive completează firesc expresivitatea corporală.

Ar fi nedrept să închei fără să pomenesc despre proiecțiile video realizate de Nona Ciobanu și Peter Kosir. Un montaj video de imagini care ne întoarce la esența muzicii lui Enescu. O suavitate obținută prin intermediul unui joc inteligent de culoare și sunet, care a cuprins deopotrivă corul (aflat în loja Sălii Palatului) și orchestra. Am asistat în felul acesta la o Poemă care a prins viață sub ochii noștri. A înflorit spiritul românesc în ce are el mai pur și mai bun sub cupola Sălii Palatului, cine ar fi crezut că poate fi posibilă o asemenea minune?

Păstrez în inimă amintirea unei Poeme Române care a ridicat publicul în picioare și l-a făcut să aplaude în delir minute în șir! Un moment atât de solemn, încât nici acum, la aproape 24 de ore de când s-a produs, nu-mi prea vine să cred că s-a întâmplat! O stare de grație fără de care am fi fost mai săraci, noi, cei care am fost parte din public.

Nona Rapotan

Revelația Cristian Măcelaru

Suplimentul de cultură

…un public exaltat de primul opus enescian, înduioșătoarea Poemă Română. A fost o impetuoasă versiune integrală cu imnul regal din final, cu concursul corului Filarmonicii bucureștene condus de Iosif Ion Prunner și însoțit de vizualul străbătut de un obsedant verde crud, ambianță imaginată cu originalitate și mult bun gust de Nona Ciobanu, fără stridențe stilistice ori naționaliste. M-au emoționat puștii de 12-13 ani care aplaudau în picioare la final.

CATALIN SAVA