THE DEAD CITY

The famous opera Die tote Stadt (‘The Dead City’) by Erich Wolfgang Korngold, an Austrian composer considered – like Mozart – a child prodigy, is presented tonight for the first time in Romania, on the Enescu Festival stage, performed by the George Enescu Philharmonic Orchestra and the George Enescu Philharmonic Choir, under the baton of Frédéric Chaslin and choir conductor Iosif Ion Prunner. The performance will be in the multimedia format, with the participation of directors Nona Ciobanu and Peter Kosir, and will feature an international cast of soloists.

The three-act opera was composed in 1919 to a libretto by Paul Schott, the pseudonym of the composer’s father, eminent music critic Julius Korngold, in collaboration with the composer himself. The action is based on texts by Georges Rodenbach and the premiere took place in 1920, when the composer was 23 years old. Korngold excelled in composition from an early age and is often compared to the talent of child-genius Mozart.

“At the age of just ten, Korngold, an astonishing musical prodigy, composed a cantata entitled Der Tod, and this was later to form the opening movement for a set of complex piano miniatures on the story of Don Quixote by Cervantes, which he completed at the age of 11. The blueprint for Korngold’s opera Die tote Stadt can be found in this very early work – bold, declamatory opening phrases, a free use of densely chromatic harmony and a predilection for the delayed resolution of dissonance – it is all there in the music of a ten year old boy. His love of suspension between the inner voices of complex chordal progressions and a gift for writing memorable, unusual melody is also present, a gift that would make Die tote Stadt one of the most fascinating works of its time,” writes musicologist Brendan G Carroll, author of  Korngold’s definitive biography, in an article for https://www.festivalenescu.ro/en/the-genesis-of-erich-wolfgang-korngolds-opera-die-tote-stadt/.

The opera has enjoyed great success since its premiere in December 1920. Die tote Stadt was one of the most performed works of the 1920s, but with the takeover of the Nazi regime it was banned on account of the composer’s Jewish origins, along with his entire oeuvre. The work regained its success after 1975 and was performed on famous stages around the world.

“The orchestra is vast: three of each woodwind, four horns, three trumpets, the rarely used bass trumpet, three trombones, tuba, timpani, and five percussion (plus five more percussion on stage at the end of Act 1) two harps, four keyboard players – piano, celeste, organ and, supplying a special, eerie colour for the ghost of the dead wife, Marie, a harmonium! In addition there are church bells, a mandolin, a wind machine, a stage band of two trumpets and two Eb clarinets, a large chorus, a children’s chorus, a chamber choir of 16 voices and a further 8 sopranos off stage during Act 2. (…)The principal roles are equally demanding, and for the tenor who sings the role of Paul, this is especially true. Apart from the opening scene and a brief pause in Act 2, he is on stage throughout with high notes on almost every page,” musicologist Brendan G Carroll adds in his article.

George Enescu Festival

Obsesia fidelităţii post mortem

opera Oraşul mort de Erich Korngold, în concertul Orchestrei şi Corului Filarmonicii George Enescu - Festivalul Enescu, 2021

LiterNet

Marcel Frandeș

La 10 septembrie 2021 un alt eveniment muzical deosebit a avut loc în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, prezentarea în concert a operei Oraşul mort de Erich Wolfgang Korngold [1] de către Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu, dirijate de Frédéric Chaslin [2]. Pe scena Sălii Palatului au evoluat soliştii vocali: Rolf Romei-tenor, în rolul lui Paul, Cristina Păsăroiu-soprană, în rolul Mariettei, Markus Werba-bariton, în rolul lui Frank, Kismara Pezzati-contralto, în rolul Brigittei, Diana Ţugui-soprană, în rolul Juliettei, Stephanie Houtzeel-mezzosoprană, în rolul Luciennei, Michael Gniffke-tenor, în rolul lui Victorin, Florin Estefan-bariton, în rolul lui Fritz şi Ylia Selivanov-tenor, în rolul Contelui Albert. Corul Filarmonicii George Enescu a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. Regizori media au fost Nona Ciobanu şi Peter Košir.

Opera în trei acte, Oraşul mort, a fost compusă în anul 1919, iar premiera a avut loc în anul 1920. Lucrarea scenică a fost alcătuită pe un libret de Paul Schott (pseudonimul tatălui compozitorului, un eminent critic muzical, Julius Korngold), în colaborare cu compozitorul. Acţiunea este bazată pe nuvela scrisă de Georges Rodenbach [3]. O partitură cu adevărat hiper-romantică, de un lirism extatic şi eroic izbucnind din aproape fiecare pagină. Este tema principală, subiacentă, a unei iubiri puternice care dăinuie dincolo de mormânt. Până la sfârşitul anilor 1920, Die tote Stadt devenise o operă îndrăgită la Hamburg, dar şi la Viena, unde s-a jucat în fiecare stagiune, până în 1936. Pe parcursul anilor 1921/22, succesul operei Die tote Stadt a traversat teatrele de operă din Europa Centrală. A fost pusă în scenă la Karlsruhe, Königsberg, Wrocław, Bremen, Stettin, Nürnberg, Wiesbaden, Düsseldorf, Weimar, Zürich, Kassel, Halle şi în oraşul natal al lui Korngold, Brünn, în Moravia. La 5 noiembrie 1921, a ajuns la Metropolitan Opera din New York. În urma anexării Austriei de către Germania nazistă în 1938, opera Die tote Stadt a fost eliminată din repertoriu de către noua administraţie, împreună cu toate celelalte lucrări muzicale ale lui Korngold.

Renaşterea sa modernă a început abia în 1975, cu producţia lui Frank Corsaro la New York City Opera. Apoi, în 1983, ca parte a comemorării a 50 de ani de la incendierea Reichstagului din Berlin, Götz Friedrich a ales-o ca piesă centrală a festivalului. Ulterior au avut loc premiere tardive în Finlanda, Italia, Belgia, Suedia, Argentina, Olanda, Australia, Danemarca, Japonia, Ungaria, Elveţia şi Franţa. Producţia lui Willy Decker de la Salzburg, din 2004, a ajuns în cele din urmă la Covent Garden din Londra, în 2009, apărând şi un DVD. În libretul operei lui Erich Korngold, personajele capătă însă, alte nume decât cele din nuvela lui Georges Rodenbach: Hugues Viane devine Paul, iar Jane Scott, Marietta, soţia decedată e aici Maria, guvernanta se numeşte Brigitte, vechiul prieten al lui Paul este aici Frank. În primul act al operei Paul, personajul principal, locuieşte într-o cameră din oraşul Bruges, pe care o numeşte biserica trecutului, pentru că totul din ea îi aminteşte de regretata sa soţie Marie. Aceasta îi apare într-o viziune, spunându-i că va veni ziua în care va fi din nou cu ea. Brigitta, menajera lui Paul, anunţă sosirea unei femei misterioase. Este o dansatoare, pe care o cheamă Marietta, Aceasta intră în încăpere. Pentru că seamănă foarte mult cu Maria, ea reuşeşte să-l fascineze pe Paul. Vrăjit de apariţia ei, fără să-i explice motivaţia, Paul îi dă Mariettei o eşarfă pe care să o îmbrace, precum şi o lăută, recreând astfel o fotografie a Mariei. Îi cere apoi, să cânte un cântec pe care Maria îl cânta Glück das mir verblieb (Norocul care mi-a rămas), iar Paul i se alătură cântând al doilea verset, care se termină cu cuvintele Glaub, es gibt ein Auferstehen (Cred că există o înviere). Când Marietta dezvăluie din greşeală o imagine a Mariei, Paul tresare, iar Marietta părăseşte camera memorială. Rămas singur şi divizat între fidelitatea faţă de Maria şi interesul pentru Marietta, Paul se prăbuşeşte şi începe să halucineze. El vede fantoma Mariei ieşind din portretul ei. Iar aceasta îl îndeamnă să recunoască că este ispitit de cealaltă femeie. Din acest moment al poveştii până aproape de sfârşitul operei, evenimentele fac parte dintr-o viziune care are loc doar în mintea lui Paul. În actul al doilea al operei, într-o seară cu lună, Paul stă pe malul unui canal, în apropierea casei în care locuieşte Marietta. Uşa este încuiată. Paul a cedat pasiunii sale pentru ea, deşi el consideră acest lucru ca pe un păcat. Trece un grup de maici, printre care se află Brigitta, îmbrăcată în călugăriţă. Ea îi spune lui Paul că l-a părăsit din cauza păcatului său. Apoi, Frank apare şi Paul îşi dă seama că sunt rivali în afecţiunea lor pentru Marietta. Când Frank îi arată că are cheia casei Mariettei, Paul apucă cheia de la el. Mai apoi, apar bărcile ce coboară pe canal, purtând membri ai trupei de operă, printre care Victorin (directorul de scenă), Fritz (Pierrot), contele Albert (un bogătaş). Paul şi Marietta se ceartă. Ea îl acuză că o dispreţuieşte şi că o iubeşte doar pentru că seamănă cu regretata lui soţie. Insistând că de fapt pe ea o iubeşte ei merg împreună la casa lui Paul, unde Marietta intenţionează să-i distrugă vechea obsesie. În actul al treilea, Marietta îl roagă pe Paul, fie să o iubească complet, fie deloc. Ea începe să-l provoace şi, după ce a luat o şuviţă din părul Marei din altarul improvizat, Marietta începe să danseze în faţa lui Paul. Acest lucru îl face pe Paul atât de furios, încât o sugrumă pe Marietta. În final, Paul vine şi îşi dă seama că întâmplările din cel de-al doilea şi al treilea act au fost doar un vis. Marietta se întoarce să ia umbrela şi trandafirii pe care îi uitase la sfârşitul primului act. Iar Paul îşi descrie viziunea prietenului său Frank, care îl sfătuieşte să părăsească Biserica trecutului. Paul promite să-i urmeze sfatul şi să părăsească definitiv Bruges, oraşul mort. Opera s-a încheiat cu replică Hier gibt es keine Auferstehung (Aici, nu există înviere). Erich Kirngold a cultivat în această operă un stil romantic târziu, preluat de la profesorul său Alexander von Zemlinsky, tehnica cromatismelor, ca şi folosirea leitmotiv-ului, le-a preluat de la Richard Wagner, iar tehnica de orchestraţie de la Richard Strauss. Pentru a da o culoare specială şi stranie fantomei soţiei moarte, Marie, Korngold a folosit şi un armoniu. În orchestraţie sunt pe lângă instrumentele obişnuite - clopote de biserică, o mandolină, o maşină eoliană, tamburină, tam-tamm xilofon, trianglu, pian, celestă, harpă şi orgă.

Pe scena Sălii Palatului, publicul a putut "viziona" opera Oraşul mort - o întreagă naraţiune influenţată de teoria psihanalistului vienez dr. Sigmund Freud - graţie, atât imaginilor sonore, cât şi proiecţiilor de pe fundalul scenei. Acestea din urmă au fost realizate cu o deosebită inspiraţie, de regizorii multimedia Nona Ciobanu şi Peter Košir. Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu, dirijate de Frédéric Chaslin, împreună cu soliştii vocali au realizat un spectacol măreţ (sunt peste 140 de pagini, într-o ştimă de vioară de pildă). A fost un spectacol care atingea cele mai sensibile coarde ale sufletului.

În rolul lui Paul - omul care întârzie în tărâmul morţii în timp ce caută viaţa - tenorul Rolf Romei, a dus greul spectacolului. Vocea sa de o mare calitate a rezistat de-a lungul celor peste două ore de solicitare, la toate inflexiunile melodice ale partiturii cântate în original, în limba germană. Excelentă de asemenea, prestaţia sopranei Cristina Păsăroiu, care a reuşit să întruchipeze trei femei: tânăra dansatoare plină de viaţă Marietta, apoi soţia moartă Maria - în scena viziunii şi versiunea depravată şi seducătoare a Mariettei - aşa cum apare în visul lui Paul. Mariettaslied este în prezent una dintre cele mai înregistrate arii din secolul XX (există peste 100 de versiuni), iar obsedanta sa frază de început este reprodusă, într-un facsimil al manuscrisului lui Korngold, pe piatra funerară a compozitorului de la Hollywood.

Cu multă nostalgie a răsunat aria lui Fritz Mein Sehnen, mein Wähnen (Dorul meu, imaginaţia mea), cântată cu sensibilitate şi voce caldă de către baritonul Markus Werba.

Artiştii din ansamblul orchestral au cântat având montate lumini la fiecare pupitru, precum într-o fosă la operă, însă sus, pe scenă. Şi acest lucru a fost gândit pentru a lăsa spectatorii să privească imaginile proiectate pe fundal. Acolo se puteau decela astfel, clădiri care se frângeau pe orizontală, canale cu apă neagră, ziduri, imagini cu structuri arhitecturale (amintind de obiectele imposibile din gravurile artistului plastic neerlandez M.C. Escher), precum şi un profil de femeie, spre care veneau sau de la care porneau contururi clonate, cu o glisare izoritmică.

Ascultam fraze cântate, ce exprimau de multe ori aforisme: Unde este dragoste, acolo slujeşte o femeie; Dragostea noastră este, a fost şi va fi! Şah Bruges, şah minciunii plictisitoare! Oraşul mort, femeia moartă, alunecau spre o asemănare. De va fi să pleci odată de la mine, va fi o înviere. Am sărutat o femeie moartă prin tine.  Foarte reuşit mi s-a părut momentul muzical de sugerare a unui bâlci, în care sunetele unei mici fanfare aduceau o undă de prospeţime, în contrast cu ternul. în nuanţele căruia era descris oraşul Bruges. Intervenţiile corului au amplificat efectul sonor spaţial, printr-un timbru vocal fin cizelat.

Dirijorul Frédéric Chaslin a avut de coordonat un aparat instrumental-vocal imens, pe care l-a stăpânit excelent, integrând solişti - orchestră - cor, cu naturaleţe, de parcă ar fi lucrat cu aceşti muzicieni o întreagă stagiune.

O muncă de asamblare imensă, încununată de succes!