LELIO

„Simfonia fantastică” și „Lélio”

Spectacole multimedia la Festivalul George Enescu

Zile și nopți, 21 august 2023

Berlioz este artistul romantic care își trăiește muzica, în viața sa de zi cu zi, până la capăt, fără rest și fără compromisuri. Dragostea și muzica îi sunt ”cele două aripi ale sufletului”, după cum va scrie în memoriile sale. Detestă convențiile, este excentric, iar viața sa pendulează între extreme. Se îndrăgostește obsesiv de actrița irlandeză Harriet Smithson pe care o vede la Paris, jucând Ofelia în „Hamlet”. Deși ea vorbește doar engleza, iar el doar franceza, îi trimite încontinuu scrisori de dragoste, la care nu primește niciodată răspuns. Încearcă disperat să ajungă la ea, și în final, în 1830, la 27 de ani, compune Simfonia fantastică subintitulată Episod din viața unui artist.

O lucrare simfonică, inovatoare și originală, care sparge toate convențiile muzicale de la acea vreme, prin care Berlioz devine părintele orchestrei moderne și care aduce în prim plan tema artistului.

O lucrare ce se va defini drept muzică programatică, despre care dirijorul Leonard Bernstein va spune că este prima ”compoziție muzicală psihedelică din istorie”.

În notele sale, Berlioz va scrie:

„Un tânăr muzician de o sensibilitate morbidă și o imaginație bogată, într-o stare de disperare provocată de o dragoste dusă la paroxism, se otrăvește cu opium. Drogul, prea slab pentru a-l ucide, îl împinge într-o stare în care are niște viziuni stranii. Senzațiile, sentimentele și amintirile sale sunt transformate – în mintea sa bolnavă – în idei și imagini muzicale. Iubita devine ea însăși o melodie, o temă recurentă pe care o aude peste tot”.

Această temă a iubitei, numită de Berlioz ideea fixă, se va relua în toate cele cinci părți ale simfoniei.

În Lélio sau Întoarcerea la viaţă, sursa de inspirație pentru Berlioz este trădarea iubirii de către logodnica sa, Marie Moke, o pianistă care se căsătorește cu altul.

O monodramă lirică în șase părți, în care teatrul și muzica merg împreună, compusă în 1831, ca o continuare a Simfoniei fantastice. Centrul de greutate este tot Artistul, aflat între ”a fi și a nu fi”. Cel care, va conduce publicul în lumile lui Goethe și Shakespeare, ca mai apoi să-l așeze în fața Muzicii – hrană vindecătoare a sufletului omenesc.

Prin construcția vizuală pe care o propun împreună cu arhitectul și artistul vizual Peter Košir, cu care am lucrat și anii trecuți la alte spectacole de operă în concert din Festivalul Enescu, subliniem sau contrapunctăm textura muzicii și a poveștii. Spațiul arhitectural proiectat în jurul muzicienilor „inspiră și expiră”, deformându-se lent.

Tema din cele două lucrări muzicale, legată de condiția Artistului, este una foarte actuală. Artistul aflat între dorință și abandon, absență și preaplin, bucurie și renunțare. Imaginea, în prelungirea muzicii, devine liant între însingurare și extaz, uitare și regăsire, iubire și artă.

Lambert Wilson va fi Lélio, în premiera națională din 2 septembrie de la Sala Palatului. Iar Maestrul Josep Pons dirijează Orchestra Operei Naționale Capitole din Toulouse.  

Nona Ciobanu

Marche au suplice. Le retour a la vie. Berlioz - Enescu, 2023

LiterNet

Care să fi fost ideea fixă despre care se scrie, încă de la apariția Simfoniei fantastice, respectiv a continuării acesteia, Lelio. Întoarcerea la viață? Adică din anii 1830-1831. Cea muzicală - învăluitoare, încă de la primele măsuri ale Reveriei? Viața - așa cum o primim, așa cum o transformăm, urmare a destinului pe care ne străduim să îl împlinim, așa cum devine după întâlnirile dezirabile sau inevitabile, așa cum ni se ia, așa cum dispare, așa cum devine amintire? Dorința - de a fi, de a deveni, de a avea, de a poseda? Pasiunea - firească, măsurabilă, comună sau cea fără limite, care transformă, distrugătoare? Întâlnirea - întâmplătoare, circumstanțială, inevitabilă, plănuită, într-o Scenă la câmp? Sentimentele - firești, necontrolabile, năucitoare, ce dau năvală și nu pot fi înțelese? Celălalt - ea sau el, pereche, partener, tovarăș, prieten? Bucuria - spontană, împărtășită, incomensurabilă, temporară sau eternă, precum cea de la Bal? Durerea - pierderii, îndepărtării, negăsirii, lipsei consolării, nepotrivirii, despărțirii? Teama - de ceea ce nu va fi să fie, de ceea ce nu am înțeles, de ceea ce nu am integrat conștient? Duplicitatea - mincinoasă, perversă, distrugătoare? Fericirea - dorită, construită, dăruită și primită, rămasă amintire? Drogul, opiumul, obiectul adicției noastre, dispariția voinței, gelozia, îndepărtarea, uitarea, ideea răzbunării, sfârșitul nefiresc, Marșul spre locul supliciului / eșafod? Orgia diabolică, distrugătoare, inutilă ce este, în ultimă instanță, chiar viața noastră, ca Vis al unei nopți de sabat? Care să fi fost salvarea din ghearele sau lanțurile sau promisiunile neonora(n)te ale acestei vieți? Muzica - primordială, titanică, deconstruită; melodioasă, curgătoare, învăluitoare; atonală, sfâșiată, fără armonii; cea de mâine? Textul - al gândului devenit cuvânt, sau poem sau declamație? Shakespeare însuși - al sonetelor, al comediilor, al tragediilor istorice, al dramelor de cuplu? Furtuna - cea de demult din Milano, cea de pe mare, cea de pe insulă, cea din conștiința personajelor emblematice ale acestei parabole? Cărțile - scrise, citite, pierdute ori salvate, păstrate și dăruite? Prospero (cel ce prosperă, înflorește) - ducele, magicianul, stăpânul cărților? Miranda (cea minunată, admirabilă, împăciuitoare) - pură și neatinsă? Ariel (sau Ariela sau Ariella, leul lui Dumnezeu, al stăpânului, al lui Prospero) - spirit aflat mereu acolo unde este nevoie de el, pentru liniștea insulei și a lumii? Caliban (brută, cel brutalizat) - în fond, un biet sclav sălbatic, diform și abrutizat, fiu de vrăjitoare, o creatură care nu are acces la iubire? Cândva, demult, rătăcind prin Irlanda, pe la mijloc de august, m-am oprit, la ceas bine ales, în Killorglin, în Comitatul Kerry. Se desfășura acolo unul dintre cele mai vechi târguri populare, The Puck Fair, Târgul țapului. Alesul acelui an își câștigase dreptul de a fi bine văzut, de călători și de localnici pentru două zile. Pe o schelă. Behăind singuratic. În programul târgului devenit și festival, era și un spectacol cu Furtuna. În aer liber, într-un spațiu bine ales, invadat de apele refluxului, dar care se limpezea, se dezvolta și se usca, pe măsură ce apa se retrăgea, conform calendarului. Ascultam pentru prima dată acest text în limba engleză. Nu l-am înțeles în întregime. Nici nu era nevoie. Povestea era în mine. Și călătorea cu mine. În scena de teatru în teatru (masque), atunci când se invoca puterea mării, prezența apei, cu adevărat câțiva stropi, bine regizați de Prospero ne-au atins, ne-au mângâiat, ne-au limpezit. Erau autentici. Câțiva nori pufoși adăstaseră câteva clipe deasupra noastră și intraseră în joc. Și am înțeles, încă o dată, adevărul a ceea ce pricep de fix patruzeci de ani. Că teatrul este (și) viață. Seara (2 septembrie 2023) pe care ne-a oferit-o, cu aceste două lucrări (sau una, sunt numerotate op.14 și op14b), Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse (dirijor: Josep Pons, regizori multimedia: Nona Ciobanu, Peter Košir, Lambert Wilson - narator, Mathias Vidal - tenor, Vincent Le Texier - bariton, cu participarea Corului Academic Radio, condus de Ciprian Țuțu) a fost impresionantă. Unică și irepetabilă. Am descoperit, și eu ca atâția alții, că există și o întoarcere la viață, după greșeli, excese, direcții eronate, întâlniri toxice. Că mă pot salva. Prin muzică și literatură. Prin note și personaje. Cu emoție și sinceritate. Dar, de fapt, știam asta foarte bine. Ceea ce mă încurajează să mă joc în continuare. Prospero este mereu alături: I'll break my staff, Bury it certain fathoms in the earth, And deeper than did ever plummet sound I'll drown my books. P.S.: Cât de bine că ascultasem, cu câteva seri înainte, Mahler, simfonia numărul 9. Cât de bine că mă întâlnisem, la fireasca vreme a inițierilor, cu filmele lui Peter Greenaway.

Amedeo Istocescu

Lélio ou le Retour à la Vie op. 14b

Pescarul / Corul umbrelor / Cântecul briganzilor / Cântul fericirii / Harpa eoliană / Fantezie după Furtuna lui Shakespeare

Tot în anul 1830, Berlioz câștigă premiul Romei, dar nu se bucură decât puțin de șederea la Roma (sejur obligatoriu în asemenea situații), deoarece o nouă aventură amoroasă îi schimbă planurile. Dezamăgit de indiferența actriței Harriet Smithson, se logodește cu pianista Marie Moke. Din păcate nici această idilă nu are succes, căci după un timp, fata rupe logodna și se mărită cu Camille Pleyel, moștenitor al fabricii de piane. Berlioz este din nou disperat, dar își revine datorită creației, compunând o urmare a Simfoniei Fantastice, o lucrare mai apropiată de muzica de scenă, pentru narator, orchestră, pian, cor, tenor și bariton, pe care o intitulează Lélio sau Reîntoarcerea la viață ce cuprind textele lui Berlioz (1831). De această dată, lucrarea cu șase capitole capătă numele de „melolog”, adică o combinație între melodramă și monolog. Naratorul (care de fapt îl reprezintă pe compozitor, vorbind mereu la persoana întâi), ne reamintește tabloul coșmarului trăit în infern (din Simfonia Fantastică) și ne dă de înțeles că revenirea la viață se datorează apelului său la literatură și muzică. Reauzim și „ideea fixă”, imaginea iubitei, care încă îl obsedează. Primul număr este balada Pescarul pe versuri adaptate după Goethe, descriind drama unui tânăr care dispare în apă, amăgit de o nimfă. Este un frumos lied pentru tenor și pian cu ample volute vocale și momente patetice. Naratorul vorbește apoi despre influența puternică a marelui Shakespeare și în special a dramei Hamlet asupra creației sale, reflectată în atmosfera apăsătoare a celui de al doilea număr, Corul umbrelor. În total contrast apare numărul al treilea pentru bariton și orchestră, Cântecul briganzilor, ilustrare a vieții curajoase și libere duse de oamenii care nu țin seama de legi. Vine apoi un tablou senin, Cântul fericirii, unde speranța iubirii reînvie tot prin contribuția muzicii – interpret: tenorul acompaniat de orchestră. Sonoritățile lirice, melancolice create de ansamblul instrumental în cel de al cincilea număr zugrăvesc o blândă idilă la umbra unui stejar unde starea de fericire este subliniată de harpa eoliană (instrument animat de vânt). „De la contemplare, trecem la acțiune”, spune naratorul, prezentând cel de al șaselea număr, o Fantezie inspirată de piesa shakespeariană Furtuna. După ce transmite și indicații de interpretare celor din cor și orchestră, lasă muzica să sugereze personaje și situații diverse din piesă și ne înseninează cu un final strălucitor, optimist. Ultimele cuvinte ale naratorului-autor sunt de mulțumire pentru interpreți. O lucrare neobișnuită pentru timpul lui Berlioz, care a obținut un mare succes la prima audiție în 1832, dar care a rămas apoi uitată mai bine de un secol. 

Olga Grigorescu