FANTASTIC SYMPHONY

Simfonia fantastică op. 14

Reverii, pasiuni / Un bal / Scenă câmpenească / Marș către supliciu / Visul unei nopți de Sabat

În 1830, la doar 27 de ani, Hector Berlioz prezenta în sala Conservatorului din Paris o lucrare ce avea să devină una din cele mai celebre pagini din istoria muzicii: Simfonia Fantastică. Prin mijloacele compoziționale folosite, precum și subiectul ales, el a revoluționat arta sonoră marcând începutul romantismului. Berlioz a alăturat simfoniei un text literar menit să explice conținutul fiecărei părți ceea ce a însemnat un exemplu de muzică programatică. Având subtitlul „Episod din viața unui artist” lucrarea era, de fapt, o adevărată mărturie autobiografică. Cu trei ani în urmă, Berlioz asistase la Paris, la o reprezentație a unei trupe engleze cu piesa Hamlet de Shakespeare care-l impresionase profund, și, tot cu această ocazie, se îndrăgostise subit de actrița Harriet Smithson care o întruchipase pe Ofelia. Imediat tânărul muzician a intrat într-o stare febrilă, iubirea pentru actriță devenind de-a dreptul obsedantă. Tânăra femeie a rămas însă indiferentă, astfel că Berlioz, disperat, a crezut că o va convinge de sentimentele lui prin muzică, rezultatul fiind Simfonia Fantastică. Harriet Smithson nu a asistat la premieră, dar succesul a fost mare, iar în sală au fost prezente personalități de prim rang precum Victor Hugo, Alexandre Dumastatăl, Heinrich Heine, Niccolo Paganini, Franz Liszt. Aceștia și-au dat imediat seama că apăruse un nou geniu în lumea muzicii. Spre deosebire de simfoniile clasice, „Fantastica” este construită în cinci părți, reprezentând cinci momente importante din viața artistului. Sentimente puternice – pasiune, tandrețe, furie, visare – apar încă din prima parte împreună cu imaginea iubitei, o temă pe care compozitorul a numit-o „ideea fixă” și care se repetă sub diverse înfățișări și în celelalte mișcări. O vom auzi și în timpul balului întrerupând un minunat vals (partea a doua) și în tabloul naturii unde se aude și cântecul păstorului (partea a treia). Mai departe, eroul ajunge la gândul sinuciderii și ia o doză de opiu care nu-i produce însă moartea, ci numai o stare de coșmar: visează că asistă la propria execuție pentru că și-a omorât iubita (partea a patra). Finalul ne redă iureșul infernal, hora sinistră de sabat a vrăjitoarelor, fantomelor, monștrilor, iscată de moartea sa. „Ideea fixă” apare din nou, dar într-un mod deformat, grotesc, ca și cum iubita s-ar fi transformat și ea întro vrăjitoare vicleană, batjocoritoare. Reluând o temă pe tot parcursul lucrării, Berlioz folosea principiul ciclic, preluat apoi adesea de compozitorii romantici. Minunate sugestii întâlnim și în domeniul orchestrației, căci în Simfonia Fantastică ne farmecă o mare bogăție de culori instrumentale: harpele însoțesc valsul, cornul englez intonează cântecul păstoresc având ca partener de dialog un oboi auzit din spatele scenei, timpanii întruchipează tunetul, clopotele și alămurile grave redau imnul funebru Dies Irae. În final, viorile atacate col legno (cu bagheta arcușului) scot efecte sinistre în tabloul Sabatului. 

Olga Grigorescu

„Simfonia fantastică” și „Lélio”

Spectacole multimedia la Festivalul George Enescu

Berlioz este artistul romantic care își trăiește muzica, în viața sa de zi cu zi, până la capăt, fără rest și fără compromisuri.Dragostea și muzica îi sunt ”cele două aripi ale sufletului”, după cum va scrie în memoriile sale. Detestă convențiile, este excentric, iar viața sa pendulează între extreme. Se îndrăgostește obsesiv de actrița irlandeză Harriet Smithson pe care o vede la Paris, jucând Ofelia în „Hamlet”.Deși ea vorbește doar engleza, iar el doar franceza, îi trimite încontinuu scrisori de dragoste, la care nu primește niciodată răspuns. Încearcă disperat să ajungă la ea, și în final, în 1830, la 27 de ani, compune Simfonia fantastică subintitulată Episod din viața unui artist.

O lucrare simfonică, inovatoare și originală, care sparge toate convențiile muzicale de la acea vreme, prin care Berlioz devine părintele orchestrei moderne și care aduce în prim plan tema artistului.

O lucrare ce se va defini drept muzică programatică, despre care dirijorul Leonard Bernstein va spune că este prima ”compoziție muzicală psihedelică din istorie”.

În notele sale, Berlioz va scrie:

„Un tânăr muzician de o sensibilitate morbidă și o imaginație bogată, într-o stare de disperare provocată de o dragoste dusă la paroxism, se otrăvește cu opium. Drogul, prea slab pentru a-l ucide, îl împinge într-o stare în care are niște viziuni stranii. Senzațiile, sentimentele și amintirile sale sunt transformate – în mintea sa bolnavă – în idei și imagini muzicale. Iubita devine ea însăși o melodie, o temă recurentă pe care o aude peste tot”.

Această temă a iubitei, numită de Berlioz ideea fixă, se va relua în toate cele cinci părți ale simfoniei.

În Lélio sau Întoarcerea la viaţă, sursa de inspirație pentru Berlioz este trădarea iubirii de către logodnica sa, Marie Moke, o pianistă care se căsătorește cu altul.

O monodramă lirică în șase părți, în care teatrul și muzica merg împreună, compusă în 1831, ca o continuare a Simfoniei fantastice. Centrul de greutate este tot Artistul, aflat între ”a fi și a nu fi”. Cel care, va conduce publicul în lumile lui Goethe și Shakespeare, ca mai apoi să-l așeze în fața Muzicii – hrană vindecătoare a sufletului omenesc.

Prin construcția vizuală pe care o propun împreună cu arhitectul și artistul vizual Peter Košir, cu care am lucrat și anii trecuți la alte spectacole de operă în concert din Festivalul Enescu, subliniem sau contrapunctăm textura muzicii și a poveștii. Spațiul arhitectural proiectat în jurul muzicienilor „inspiră și expiră”, deformându-se lent.

Tema din cele două lucrări muzicale, legată de condiția Artistului, este una foarte actuală. Artistul aflat între dorință și abandon, absență și preaplin, bucurie și renunțare. Imaginea, în prelungirea muzicii, devine liant între însingurare și extaz, uitare și regăsire, iubire și artă.

Nona Ciobanu

Zile și nopți, 21 august 2023

Marche au suplice. Le retour a la vie. Berlioz - Enescu, 2023

Care să fi fost ideea fixă despre care se scrie, încă de la apariția Simfoniei fantastice, respectiv a continuării acesteia, Lelio. Întoarcerea la viață? Adică din anii 1830-1831. Cea muzicală - învăluitoare, încă de la primele măsuri ale Reveriei? Viața - așa cum o primim, așa cum o transformăm, urmare a destinului pe care ne străduim să îl împlinim, așa cum devine după întâlnirile dezirabile sau inevitabile, așa cum ni se ia, așa cum dispare, așa cum devine amintire? Dorința - de a fi, de a deveni, de a avea, de a poseda? Pasiunea - firească, măsurabilă, comună sau cea fără limite, care transformă, distrugătoare? Întâlnirea - întâmplătoare, circumstanțială, inevitabilă, plănuită, într-o Scenă la câmp? Sentimentele - firești, necontrolabile, năucitoare, ce dau năvală și nu pot fi înțelese? Celălalt - ea sau el, pereche, partener, tovarăș, prieten? Bucuria - spontană, împărtășită, incomensurabilă, temporară sau eternă, precum cea de la Bal? Durerea - pierderii, îndepărtării, negăsirii, lipsei consolării, nepotrivirii, despărțirii? Teama - de ceea ce nu va fi să fie, de ceea ce nu am înțeles, de ceea ce nu am integrat conștient? Duplicitatea - mincinoasă, perversă, distrugătoare? Fericirea - dorită, construită, dăruită și primită, rămasă amintire? Drogul, opiumul, obiectul adicției noastre, dispariția voinței, gelozia, îndepărtarea, uitarea, ideea răzbunării, sfârșitul nefiresc, Marșul spre locul supliciului / eșafod? Orgia diabolică, distrugătoare, inutilă ce este, în ultimă instanță, chiar viața noastră, ca Vis al unei nopți de sabat? Care să fi fost salvarea din ghearele sau lanțurile sau promisiunile neonora(n)te ale acestei vieți? Muzica - primordială, titanică, deconstruită; melodioasă, curgătoare, învăluitoare; atonală, sfâșiată, fără armonii; cea de mâine? Textul - al gândului devenit cuvânt, sau poem sau declamație? Shakespeare însuși - al sonetelor, al comediilor, al tragediilor istorice, al dramelor de cuplu? Furtuna - cea de demult din Milano, cea de pe mare, cea de pe insulă, cea din conștiința personajelor emblematice ale acestei parabole? Cărțile - scrise, citite, pierdute ori salvate, păstrate și dăruite? Prospero (cel ce prosperă, înflorește) - ducele, magicianul, stăpânul cărților? Miranda (cea minunată, admirabilă, împăciuitoare) - pură și neatinsă? Ariel (sau Ariela sau Ariella, leul lui Dumnezeu, al stăpânului, al lui Prospero) - spirit aflat mereu acolo unde este nevoie de el, pentru liniștea insulei și a lumii? Caliban (brută, cel brutalizat) - în fond, un biet sclav sălbatic, diform și abrutizat, fiu de vrăjitoare, o creatură care nu are acces la iubire? Cândva, demult, rătăcind prin Irlanda, pe la mijloc de august, m-am oprit, la ceas bine ales, în Killorglin, în Comitatul Kerry. Se desfășura acolo unul dintre cele mai vechi târguri populare, The Puck Fair, Târgul țapului. Alesul acelui an își câștigase dreptul de a fi bine văzut, de călători și de localnici pentru două zile. Pe o schelă. Behăind singuratic. În programul târgului devenit și festival, era și un spectacol cu Furtuna. În aer liber, într-un spațiu bine ales, invadat de apele refluxului, dar care se limpezea, se dezvolta și se usca, pe măsură ce apa se retrăgea, conform calendarului. Ascultam pentru prima dată acest text în limba engleză. Nu l-am înțeles în întregime. Nici nu era nevoie. Povestea era în mine. Și călătorea cu mine. În scena de teatru în teatru (masque), atunci când se invoca puterea mării, prezența apei, cu adevărat câțiva stropi, bine regizați de Prospero ne-au atins, ne-au mângâiat, ne-au limpezit. Erau autentici. Câțiva nori pufoși adăstaseră câteva clipe deasupra noastră și intraseră în joc. Și am înțeles, încă o dată, adevărul a ceea ce pricep de fix patruzeci de ani. Că teatrul este (și) viață. Seara (2 septembrie 2023) pe care ne-a oferit-o, cu aceste două lucrări (sau una, sunt numerotate op.14 și op14b), Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse (dirijor: Josep Pons, regizori multimedia: Nona Ciobanu, Peter Košir, Lambert Wilson - narator, Mathias Vidal - tenor, Vincent Le Texier - bariton, cu participarea Corului Academic Radio, condus de Ciprian Țuțu) a fost impresionantă. Unică și irepetabilă. Am descoperit, și eu ca atâția alții, că există și o întoarcere la viață, după greșeli, excese, direcții eronate, întâlniri toxice. Că mă pot salva. Prin muzică și literatură. Prin note și personaje. Cu emoție și sinceritate. Dar, de fapt, știam asta foarte bine. Ceea ce mă încurajează să mă joc în continuare. Prospero este mereu alături: I'll break my staff, Bury it certain fathoms in the earth, And deeper than did ever plummet sound I'll drown my books. P.S.: Cât de bine că ascultasem, cu câteva seri înainte, Mahler, simfonia numărul 9. Cât de bine că mă întâlnisem, la fireasca vreme a inițierilor, cu filmele lui Peter Greenaway.

Amedeo Istocescu

LiterNet