Interviu cu Nona Ciobanu despre spectacolul Cel care închide noaptea de Nona Ciobanu

Spectacolul Cel care închide noaptea prelucrează povestea relaţiei unui fost ofiţer german şi o fostă prizonieră dintr-un lagăr de concentrare. Povestea aţi cunoscut-o din filmul lui Liliana Cavani: Portarul de noapte. De ce v-aţi gândit să-l transformaţi într-un spectacol de teatru? 

Subiectul acestui scenariu, pe care l-am scris pornind de la controversatul film făcut în 1974 de Liliana Cavani, este complex și multi-stratificat, atinge probleme politice, psihologice, sociale, şi pune în discuţie câteva tabuuri. 

Este vorba despre un fost ofiţer nazist şi o fostă deţinută în lagăr, între care a existat o relaţie pornită printr-un abuz sexual, şi care se reîntâlnesc întâmplător, la Viena, după 13 ani de la terminarea războiului. Cei doi protagonişti sunt prinși în cușca destinului lor întunecat și în cuşca istoriei. Nu vor, sau nu pot să facă nicio mișcare în afara acestei cuşti. Au nevoie de reconstituirea trecutului lor, în scopul de se a curăța / înțelege / pedepsi, reciproc, și pe ei înșiși. Pentru asta trebuie să-şi provoace propria lor natură, propriul destin, unul pe altul. Amândoi sunt vinovați și conştienţi de această vină, şi mai mult, îşi mărturisesc această vină, iar acest lucru nu-i absolvă de statutul de criminali. 

Cum aţi ajuns să găsiţi formula spectacolului, cu numai două persoane, faţă de film? 

Mă interesează în acest spectacol, felul în care poate fi adusă în discuţie problema răului şi a vinovăţiei, pornind de la o relaţie între victimă şi opresor, şi, cu atât mai mult, dacă această relaţie se întâmplă între un bărbat şi o femeie. Răul, în această poveste, porneşte de la contextul în care sunt plasate personajele, la momentul în care se întâlnesc, şi anume lagărul de concentrare, şi ajunge, prin intermediul sexualităţii, la spirala întunecată a memoriei şi al subconştientului. Trupul uman, atunci când este devastat, aşa cum se întâmplă cu cel al Hannei, dovedeşte că este păstrătorul unei memorii care îl aruncă la limitele dintre sacru şi profan, şi, uneori, alege distrugerea. 

Max și Hanna acceptă să vadă lumea unul prin ochii celuilalt - și doar pentru ei înșiși. Între ei se stabileşte o relație dinamică, dintre victimă şi opresor: fiecare participant joacă un rol activ și în schimbare – ei se află într-o perpetuă renegociere corporală a spațiului, fiecare având nevoia de a-şi presta rolul. În reîntâlnirea lor şi în încercarea de a recupera timpul pierdut, cele două trupuri sunt într-o stare de purgație. Ambii au o latură conştient  performativă - parte a unui proces prin care fiecare îl încurajează pe celălalt să-și asume rolul respectiv. 

Max și Hanna resping cuvântul și aleg să comunice cu trupurile lor, printr-un dialog corporal ale cărui rădăcini se află în masochism. Acest dialog face posibil schimbul activ al pozițiilor de putere, îi ajută pe cei doi să-i stabilească parametrii, şi să întocmească contractul dintre ei, cu trupurile lor. 

Aţi ales introducerea proiecţiilor. Aţi dorit astfel să faceţi o referire şi la film? 

Nu, nicidecum. Proiecţiile sunt în acest spectacol, o prelungire organică a lumii celor două personaje, şi sugerează un spaţiu concret, tangibil – camera lui Max, care este locuită de umbrele trecutului, dar şi un spaţiu al memoriei şi al subconştientului.

În piesă se pune întrebarea vinovăţiei – Hanna la un moment dat spune că şi ea este părtaşă al crimelor comise împotriva ei şi împotriva comunităţii de care face parte. Cum putem trata acest subiect azi? 

Hanna, care avea 16 ani când a fost abuzată în lagăr, unde era prizonieră, are mai mult decât rolul unei victime inocente. Din poziţia victimei care nu avea de ales pentru a supraviețui, ea îşi descoperă partea întunecată a fiinţei, prin Max, și îşi asumă vina, pe care o are prin implicarea ei într-o relație cu el. Ea se transformă în mod voit într-o suprafață reflectorizantă, care absoarbe și aruncă înapoi lumina răului lor în lume. Ea îl invită să facă următorii pași cu ea în gaura neagră a istoriei și a memoriei în procesul de restabilire a unei sincronicităţi corporale. 

Max, „cel care închide noaptea” (noaptea ca metaforă pentru subconștient), are profesia de recepţioner la un hotel din Viena, o profesie în care este un simplu subordonat, opusul rolului dominant al ofițerului nazist pe care avea în lagărul de concentrare, când a cunoscut-o pe Hanna, în urmă cu 13 ani. Este conștient de abuzul său faţă de Hanna, precum și de responsabilitatea sa de a fi făcut parte din sistemul nazist și de trimiterea la moarte, directă sau indirectă, a multor deținuți. Acesta este motivul pentru care alege să trăiască asemenea unui şobolan, şi să lucreze doar noaptea, pentru că lumina zilei îi provoacă un uriaş sentiment de ruşine. 

Cred că şi astăzi relaţia dintre dominant şi submisiv, dintre victimă şi opresor, este extrem de actuală, şi poate exista în familie sau într-un cadru mai larg al societăţii, cred că şi astăzi suntem responsabili de felul în care acceptăm atrocităţi care se întâmplă în diferite locuri din lume. Uneori participăm, fără să ştim, la menţinerea lor.

Care credeţi că este relevanţa sau actualitate poveştii azi?

Traiectoria lui Max ne amintește că ideologia celui de-al Treilea Reich nu a fost creată de un rău mitic, abstract, ci de ființe umane. Cred că avem nevoie să facem un efort real de a învăța din dezastrele provocate de om, şi mai ales cele din ultimul secol; ar trebui să luăm în considerare adevăratele dimensiuni ale părții întunecate a ființei umane, care este capabilă de a crea ideologii monstruoase, precum şi felul în care se manifestă acest rău în anumite contexte istorice.